În România se vorbește de mult despre lipsa publicului pentru cultură. în 2022, doar 22,2% dintre românii cu vârsta de peste 16 ani au declarat că au participat, în ultimele 12 luni, la cel puțin una dintre activitățile culturale analizate de Eurostat. In acelasi timp spectacolele live de teatru sau opera au inregistrat doar 10.4%.

Realitatea este mai nuanțată decât aceste procente. Masurarile facute de Barometrului de Consum Cultural 2023 arată că tinerii cu vârste între 18 și 35 de ani sunt categoria de vârstă care participă cel mai frecvent la activități din zona artelor spectacolului

În 2023, 14% dintre ei au mers cel puțin o dată, în ultimele șase luni, la un spectacol de teatru, iar 15% au participat la spectacole de muzici culte — muzică simfonică, operă, balet sau muzică veche. În același timp, însă, participarea tinerilor la teatru a scăzut semnificativ față de 2014, când procentul era de 31%.

Poate că, așadar, întrebarea nu este doar dacă mai există public pentru cultură. Ci dacă mai știm să construim întâlnirea dintre public și artiști. De aici începe și povestea Chronartis. Un proiect relativ tânăr, construit din dorința de a pune împreună artiști, idei și spectatori impreuna. Despre cum a apărut această idee, despre locul tinerilor în sălile de spectacol și despre ce înseamnă să construiești un public, am stat de vorbă cu Cristian Balan. 

Chronartis este un proiect relativ tânăr, dar care a reușit într-un timp scurt să aducă împreună artiști importanți și un public numeros. De unde a pornit ideea de a construi această asociație și ce v-a făcut să spuneți: „Trebuie să facem noi lucrul acesta”?

Chronartis a pornit, cred, dintr-o nemulțumire bună. Eu și Mihai vedeam foarte multe lucruri care se puteau întâmpla în zona culturală și care, din diverse motive, nu se întâmplau. Artiști extraordinari există, public există, există și nevoia de întâlniri adevărate între ei. Lipsea uneori cineva care să aibă curajul să pună toate lucrurile acestea împreună și să își asume riscul.
N-am pornit cu gândul de a construi o instituție mare și nici cu un plan pe zece ani. Am început făcând proiectele în care noi înșine credeam și pe care ne-am fi dorit să le vedem din sală. Am avut însă de la început o regulă. Să nu facem lucrurile doar pentru că „merg”. Dacă aducem împreună un actor, un muzician, o orchestră, un text sau o idee, trebuie să existe un motiv pentru care acei oameni se întâlnesc pe aceeași scenă.

Probabil momentul în care am înțeles că trebuie să continuăm a fost întâlnirea cu publicul. Să vezi săli mari pline pentru proiecte culturale în care ai refuzat compromisul artistic îți schimbă puțin perspectiva. Îți demonstrează că publicul nu trebuie subestimat. Iar când am început să aducem la spectacole sute și apoi mii de adolescenți care poate nu mai fuseseră niciodată într-o sală de teatru sau de concert, Chronartis a căpătat pentru noi un sens mult mai mare decât cel de la început.

Ce le-ai spune tinerilor care au o idee, dar ezită să o înceapă pentru că se gândesc că „în România nu se poate”?

Le-aș spune că sunt foarte multe lucruri greu de făcut în România. Dar între „este greu” și „nu se poate” există o diferență enormă.
Și noi am auzit de multe ori toate motivele pentru care un proiect nu va funcționa. Sala este prea mare, publicul nu va veni, proiectul este prea ambițios, costurile sunt prea mari. Uneori oamenii care îți spun asta au chiar argumente foarte bune. Trebuie să-i asculți. Dar, la sfârșit, trebuie să hotărăști singur dacă argumentele lor sunt suficiente ca să renunți.
Cred că una dintre problemele generației tinere este că vede foarte mult rezultatul și foarte puțin drumul până la el. Din exterior, un spectacol înseamnă o seară, o sală plină și niște aplauze. În spatele acelei seri sunt luni de muncă, telefoane, refuzuri, negocieri, bani pe care trebuie să-i găsești, greșeli și momente în care lucrurile par că nu se mai leagă.
Așadar, nu le-aș spune că „se poate orice”. Nu cred în genul acesta de optimism. Le-aș spune ceva mai simplu. Înainte să hotărăști că în România nu se poate, încearcă suficient de serios încât să afli singur.

Care este un lucru bun pe care l-ai văzut în România în ultimii ani și despre care crezi că se vorbește prea puțin?

Disponibilitatea tinerilor de a veni către cultură.

Există ideea că generațiile tinere nu mai citesc, nu mai merg la teatru, nu mai ascultă muzică clasică și că trebuie să simplificăm totul ca să le putem capta atenția. Experiența noastră spune aproape contrariul.

Prin programul „Primul meu spectacol” am avut în săli mii de adolescenți. Pentru mulți dintre ei era prima întâlnire cu un spectacol de asemenea dimensiune. Nu le-am oferit o versiune simplificată a culturii și nici ceva construit special ca să semene cu ceea ce consumă pe telefon. I-am invitat pur și simplu la spectacolele noastre.

Iar reacția lor ne-a surprins chiar și pe noi.

În povestea aceasta, Marius Manole are un loc important. Este alături de noi nu doar ca actor în multe dintre proiectele Chronartis, ci ca om direct implicat în „Primul meu spectacol”. A crezut în ideea aceasta și a pus în ea ceva ce nu poate fi trecut într-un contract. Timpul lui, energia lui, numele lui și relația extraordinară pe care o are cu publicul tânăr. Pentru foarte mulți dintre adolescenții care ajung la noi, Marius este primul reper, omul pe care îl cunosc și pentru care au curiozitatea să intre într-o sală. Iar de acolo începe întâlnirea lor cu o lume mult mai mare.
Cred că și asta contează enorm. Artiști importanți care nu se mulțumesc să urce pe scenă, să joace și să plece, ci înțeleg că pot deschide o ușă pentru cei care vin după ei. Marius face lucrul acesta cu o generozitate pe care noi o vedem de aproape și despre care poate vorbim prea rar.
Cred că uneori spunem prea repede că tinerii nu sunt interesați. Poate că întrebarea corectă este dacă noi îi invităm cu adevărat. Dacă un adolescent nu a intrat niciodată într-o sală de teatru sau de concert, nu putem concluziona că nu-i place teatrul sau muzica. Mai întâi trebuie să-i deschidem ușa.
Pentru noi, acesta a devenit unul dintre cele mai importante lucruri pe care le face Chronartis.

Dacă ne uităm la Chronartis peste cinci sau zece ani, ce ți-ar plăcea să fi construit? Și ce ai vrea să rămână după toate aceste proiecte?

Mi-ar plăcea ca peste zece ani să nu numărăm doar spectacolele pe care le-am produs sau sălile pe care le-am umplut.
Sigur că îmi doresc sa văd Chronartis crescând. Să  producă proiecte tot mai ambițioase, să ducă spectacole românești în afara țării și să aducă în România artiști și producții importante. Mi-ar plăcea să construim o organizație culturală puternică și independentă, care să poată gândi pe termen lung.
Dar există ceva ce ne-ar plăcea amândurora și mai mult.