Aseară, am fost la Mița Biciclista pentru a vedea expoziția „Țara din care venim. Primii 35 de ani” și nu m-am putut opri din gândit la ea de atunci, atât de impresionantă este. Deoarece este programată până pe 26 ianuarie 2025, mi-aș dori ca toată lumea să o viziteze înainte de a merge la vot pentru „noile” alegeri prezidențiale. Este copleșitoare, plină de adevăruri, te lasă cu un gust dulce-amar, iar când ieși, nu știi dacă să vezi paharul pe jumătate gol sau pe jumătate plin; dar trebuie să o vezi, pregătindu-te cu suficient curaj și speranță pentru a observa, la ieșire, un pahar care aproape că se revarsă!

Deși acest articol nu are scopul de a fi o autobiografie, aș dori să fac două paranteze personale care mă vor ajuta să exprim ceea ce simt în legătură cu România, țara mea de adopție, pe care nu intenționez să o părăsesc niciodată, și care, sper, ar putea ajuta cititorii să înțeleagă mai bine ceea ce vreau să exprim.

În 2007, când România a intrat oficial în UE, aveam 15 ani (aproape 16). Locuiam într-un sat cu mai puțin de 1000 de oameni în Franța, dar totuși, printre locuitorii acestuia, se număra o familie de români, dintre care una dintre fete avea vârsta mea și era una dintre cele mai bune prietene ale mele. Astfel, în 2007, am sărbătorit alături de ea și câțiva prieteni intrarea României în UE, fără a fi pus vreodată piciorul în România, fără a cunoaște nimic despre această țară și, în final, fără a ști aproape nimic despre UE. De fapt, UE pentru mine era un mediu constant, în care am crescut de la naștere, iar ceea ce rețineam din cursurile de la liceu era că fusese creată pentru a preveni alte războaie între membrii ei (ceea ce pare să fi funcționat în mod continuu, nu se poate nega). De atunci, am obținut un master în drept european și, din fericire, am înțeles mult mai bine ce înseamnă UE astăzi și care este rolul ei, dar acest lucru nu a făcut decât să îmi întărească convingerea că este un lucru bun. Am avut ocazia să mă contrazic cu mulți oameni mai în vârstă din Franța care afirmă cu tărie că „am fi mai bine fără UE”. Principalul lor argument? De la trecerea la euro, prețurile s-ar fi dublat, iar rețelele sociale sunt pline de astfel de postări. Se pare că aceștia nu au auzit niciodată de inflație și nu au înțeles că aceasta nu are legătură directă cu moneda în care plătim… Totuși, pentru mine pare o evidență: fără Uniunea Europeană, adică fiecare stat membru luat individual, am fi doar niște fire de nisip în fața puterii economice a Statelor Unite sau a Chinei sau în fața ambițiilor imperialiste ale Rusiei… Nu putem face față singuri…

Apartenența la UE și zona euro oferă, respectiv, o anumită reziliență economică și o stabilitate monetară incontestabilă, orice simplificare care merge în sens contrar, bazată doar pe percepția consumatorilor și pe o oarecare nostalgie, nu numai că este nepotrivită, dar reprezintă o sursă inacceptabilă de dezinformare.

Al doilea punct important este că anul 2007 este anul în care am început să merg la sală. Într-adevar, m-am născut prematur și am fost întotdeauna foarte slab, până la punctul în care, la fiecare control medical, medicii îi spuneau mamei mele că „trebuie să mănânc mai mult”, că eram subponderal și că nu era sănătos. Așa că am decis să iau taurul de coarne, mi-am cumpărat o bancă de exerciții și greutăți și am început să mă antrenez aproape zilnic. Într-un an, am luat aproape zece kilograme. Totuși, când mă uitam în oglindă, aveam impresia că nu m-am schimbat, mă vedeam în continuare prea slab, chiar dacă prietenii îmi spuneau: „Te-ai făcut masiv!”. Nu înțelegeam… Până când un prieten mi-a explicat: „Dacă te uiți în oglindă în fiecare zi, nu vei vedea schimbarea, pentru că diferențele dintr-o zi în alta nu sunt suficient de mari pentru a le observa la ochi zilnic.” Am înțeles atunci că, pentru a putea observa progresul pe care îl făcusem, trebuia să fac o fotografie și să o compar cu una de dinainte să încep să mă antrenez atât de intens.

Ajuns în acest punct, probabil că te întrebi: „Ce-mi pasă mie de viața lui? Ce legătură are cu expoziția și cu situația țării noastre?”

Ei bine, legătura este foarte simplă și directă. Am impresia că România (în sensul „majorității populației române”) este ca mine în 2007: a sărbătorit, dar în mare parte poate nu știa concret ce sărbătorește și, uitându-se în oglindă zi de zi, nu a observat cât de mult a crescut, nu percepe progresul pe care l-a făcut… Și această expoziție este tocmai comparația dintre pozele „înainte” și „după” care îți permite să vezi clar ce s-a realizat, dar și ce mai este de făcut și ce nu mai trebuie făcut deloc.

Această expoziție prezintă toate etapele evoluției României din 1990 până în prezent, bune și rele: dezamăgirea post-Revoluție că s-a ajuns într-o „democrație falsă”, mineriadele, liberalizarea „aleatorie” a pieței, falimentele unor bănci mari, corupția, criza COVID-ului, dar și sfârșitul cenzurii artistice (ceea ce a dus la renașterea culturală a României și chiar la apariția manelelor), progresul economic incredibil, aderarea la Uniunea Europeană și la NATO etc. Ultimii 35 de ani în România au fost agitați, intensi, mult mai mult decât în orice altă țară din Europa de Vest și este firesc să ai senzația că ți se învârte capul, să nu mai știi unde te afli când ești confruntat cu atâtea schimbări într-o perioadă atât de scurtă. Totuși, din 2016, când am ajuns în România, m-am îndrăgostit de țară și, mai ales, de locuitorii ei, pentru că românii sunt foarte primitori și extrem de rezilienți. Am descoperit treptat istoria lor și, pe măsură ce o înțelegeam, i-am apreciat tot mai mult. Însă, după această expoziție, respectul și dragostea mea pentru acest popor au crescut și mai mult.

Pentru mine, expoziția „Țara din care venim. Primii 35 de ani” este un cadou de Crăciun frumos adus poporului român: o reamintire că vine de foarte departe, că a realizat enorm și că acesta este doar începutul, dacă decidem să mergem mai departe pe drumul cel bun, împreună, într-un climat de frăție și toleranță, fără a ceda în fața sirenelor unei schimbări obscure, al căror rezultat pozitiv este incert, pentru că, da, există momente mai grele… Dar există și momente grele în toate țările (mai ales în Europa de Vest în prezent), însă în prezent, am impresia că în România sunt mult mai multe aspecte pozitive de reținut.

În această expoziție, pe lângă numeroasele instalații video și fotografice, mai găsim și alte elemente extrem de interesante: afișe de filme și piese de teatru (dacă ai nevoie de recomandări pentru vacanță), o mașină veche, reconstituirea unei camere de cămin, un teanc de valize care explică cine sunt proprietarii lor și ce au ajuns să devină după ce au părăsit România (spoiler: o mare parte dintre ei s-au întors în țară ulterior)…

În concluzie, aș vrea doar să spun: Hai la expoziție, și hai la vot!

Dacă ți-a plăcut acest articol despre expoziția „Țara din care venim. Primii 35 de ani”, te invităm să citești mai multe aici.