Pe 1 februarie Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a strigat tare la bucureșteni și a cutremurat scena TNB cu piesa „Grădina de sticlă” după Tatiana Țibuleac. Venisem la invitația unui prieten basarabean, fără să știu că urma să plec de acolo cu inima grea de dor. Nu un dor romantic, ci acel dor vechi, aspru, de rădăcini, de pământ furat, de oameni care luptă pentru identitatea lor și încă își caută drumul înapoi.

Omagiul a făcut parte din cea de-a X-a ediție a Turneului Unirii prin Artă – „Teatrul românesc București-Iași-Chișinău”, un proiect de suflet care reunește teatrele naționale din România și Republica Moldova pentru a reafirma unitatea culturală și identitară a celor două maluri ale Prutului. Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a adus la București două spectacole de excepție, iar „Grădina de sticlă” a fost una dintre aceste producții, avându-l ca regizor pe Petru Hadârcă, o personalitate marcantă a teatrului basarabean.

Piesa este o dramatizare semnată de Mariana Onceanu, după romanul Tatianei Țîbuleac, unul dintre cele mai tulburătoare texte contemporane, distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. În distribuție, Diana Decuseară-Onică și Corina Rotaru au interpretat cu o forță nestăvilită rolul Lastocikăi, în timp ce Angela Ciobanu a dat viață Tamarei Pavlovna. Scenografia a fost realizată de Adrian Suruceanu, iar muzica de Valentin Strișcov, ambele contribuind la crearea unui univers intim și profund.

O lume a tăcerii, a uitării, a limbii pierdute

Când luminile s-au stins și s-a ridicat cortina, m-am trezit purtat într-o lume care, deși părea îndepărtată, îmi era dureros de familiară. „Grădina de sticlă” nu este doar o poveste despre o fată orfană din Chișinău. Este Basarabia. Este România rămasă dincolo de Prut. Este rana unei istorii care încă nu s-a închis.

Pe scenă, Lastocika – o copilă smulsă din orfelinat, crescută de o rusoaică severă – trăia drama Basarabiei însăși. Crescută între două lumi, fără să aparțină niciuneia, prinsă între limba rusă impusă de regim și limba română care îi curgea prin vene, dar pe care trebuia să o ascundă, să o ferească de urechi străine. Am simțit cum mă strânge un nod în gât. Câți dintre basarabeni nu au trăit asta? Câți copii n-au fost forțați să învețe o altă limbă, să uite cine sunt, să-și uite părinții, bunicii, istoria?

Tamara Pavlovna, cea care o „adoptă” pe Lastocika, era o femeie rece, aproape dură, dar nu lipsită de umanitate. Era tot ce rămăsese dintr-un imperiu care sfârâia, dintr-un colos sovietic care îi absorbea pe cei mici și fragili. Îi oferea fetei un cămin, dar în același timp îi sufoca identitatea. În ochii Tamarei, am văzut chipul atâtor oameni ai regimului sovietic, care au fost concomitent victime și călăi. Oamenii care, fără să vrea, au sfâșiat generații întregi de români basarabeni, rupându-i de limba și cultura lor.

Grădina de sticlă – Basarabia captivă

 Grădina este locul unde Lastocika și mama ei adoptivă adună cioburi de sticlă, le spală, le sortează și le vând pentru a supraviețui. Un simbol perfect pentru Basarabia – un teritoriu sfărâmat, spart în bucăți, un spațiu fragil, mereu la marginea colapsului, mereu risipindu-se între imperii, între uitare și speranță.

Spectacolul – un omagiu adus celor care nu și-au uitat limba

Diana Decuseară-Onică și Corina Rotaru, actrițele care o interpretează pe Lastocika în 2 etape ale vieții, au fost absolut uluitoare. Cu fiecare gest, fiecare privire, fiecare cuvânt, au adus la viață suferința, confuzia, disperarea și speranța acestui personaj. 

Regizorul Petru Hadârcă a reușit să creeze un spectacol intim, profund, care nu doar spune o poveste, ci te obligă să o trăiești. Lumina, muzica, decorul minimalist – totul a fost gândit astfel încât să lase loc emoției brute, să pună în fața noastră un adevăr de care nu putem fugi.

Basarabia, rândunica noastră pierdută

Lastocika înseamnă „rândunică” în rusă. O pasăre care își caută mereu drumul spre casă. Așa cum și Basarabia își caută locul. Iar noi, românii din dreapta Prutului, trebuie să recunoaștem că o parte din noi a fost lăsată în urmă și trebuie readusă acasă.

În acea seară, în sala teatrului, am simțit că Basarabia nu este o problemă politică. Nu este o dilemă diplomatică. Este o suferință umană. Este o fetiță care se uită în oglindă și nu știe cine este. Este o generație întreagă crescută în limba altuia, cu istoria altuia, dar care, undeva, adânc în suflet, își simte sângele chemând-o înapoi.

Unirea nu este doar un ideal, este o nevoie a dreptății

Înainte de a pleca din teatru, am privit în jur. Am văzut fețe emoționate, ochi umezi, oameni care aplaudau nu doar pentru că spectacolul fusese bun, ci pentru că ceva în ei fusese atins.

„Grădina de sticlă” este mai mult decât o piesă de teatru. Este un strigăt. O mărturisire. O amintire că Basarabia nu e departe, că nu e o altă țară, că nu e doar o poveste din manuale. Este aici. Este în inimile noastre.

Și într-o zi, va fi din nou acasă. 

Mulțumim Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, pentru acest omagiu. Mulțumesc, fraților noștri, pentru că nu ne-ați uitat. Acum e rândul nostru să nu vă uităm.

Sursă foto: https://www.tnb.ro/ro/gradina-de-sticla#tabs-3