Înainte de a ajunge în România, în 2016, văzusem două filme care aveau o oarecare legătură cu țara: „Je vous trouve très beau„, în care am descoperit-o pe Medeea Marinescu, și „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” (pe care l-am vizionat cu câteva zile înainte de a veni la București, sincer nu mai știu de ce l-am ales pe acesta, dar mi-a plăcut foarte mult).

În anii care au urmat, am mai văzut câteva filme pe ici, pe colo, dar abia la sfârșitul anului trecut am început să mă uit la toate filmele românești disponibile pe Netflix (și pe HBO, într-o măsură mai mică).

Desigur, nu sunt un expert în cinematografie, nici nu sunt un critic de film profesionist și chiar îmi imaginez că, limitându-mă deocamdată la Netflix, s-ar putea să nu fi văzut un eșantion foarte reprezentativ al filmului românesc, dar au fost câteva elemente recurente care m-au marcat și pe care am vrut să vi le împărtășesc aici.

Deci, care sunt cele trei caracteristici principale ale filmului românesc (cel puțin pentru mine)?

1. O singură temă: viața, cea adevărată !

Nu sunt un mare fan al filmelor de acțiune și al blockbusterelor americane în care totul explodează în toate direcțiile, ci sunt mai degrabă un fan al filmelor care sunt puțin filozofice, umane și, de asemenea, al filmelor care tratează războiul din fosta Iugoslavie și asediul de la Sarajevo (filmul meu preferat din toate timpurile fiind „Twice Born„).

Deci, în România, sunt bine servit!!!

În biografia lui Limonov („Limonov”), Emmanuelle Carrère descrie percepția lui despre viața în Rusia în felul următor (din păcate, nu mai am citatul exact): viața reală, serioasă, fără artificii. Așa m-am simțit și eu când am ajuns în România și așa tot mă simt în unele zile. Și cred că se reflectă foarte mult și în scenariile filmelor pe care le-am văzut. Filmele românești nu sunt filme de acțiune (și foarte puține sunt filme SF). Ele vorbesc despre viața adevărată, despre prietenie, vecinie, bătrânețe, iubire, boală și omenie în general și, personal, cred că asta e minunat. Desigur, un pic de magie te face întotdeauna să visezi (eu sunt un mare fan Harry Potter, de exemplu), dar este atât de mult de spus și de înțeles despre viața de zi cu zi, de ce ar trebui să ne îndepărtăm de la o sursă de inspirație inepuizabilă?

Ei, bine, poate că romantizez un pic prea mult situația și că aceasta se datorează în (mare) parte bugetelor limitate care nu-ți permit să investești în efecte speciale în cantități astronomice, dar eu prefer interpretarea mea.

2. Secvențe (extrem de) lungi

Așa este cazul în majoritatea a filmelor pe care le-am văzut până acum. Desigur, cred că există o legătură cu primul punct, scenele lungi au rolul de a sublinia faptul că suntem „în viața reală”. În Franța sau în Statele Unite, cred că doar așa-numitele „filme de autor” au secvențe atât de lungi în timp ce în România aceasta pare a fi norma. Personal, nu sunt nici pro, nici contra, doar că, uneori, sunt foarte foarte (să înțeleagă „prea”) lungi… Dedicație pentru Terrence Malik???

În fine, se spune că Einstein ar fi simplificat explicația teoriei relativității astfel: „O oră stând lângă o femeie frumoasă pare să dureze un minut. Un minut stând pe o sobă fierbinte pare să dureze o oră. Asta e relativitatea”. Am putea spune că pentru filmele românești este chiar la mijloc, la o scară exactă de 1:1: o oră de viață reală poate fi o oră de film (bine poate exagerez un pic).

3. Unde a dispărut conceptul de final?

Mi se pare că o grămadă din filmele pe care le-am văzut nu au un final per se!!! Bine, prima dată când vezi asta te gândești: „Bine, au gestionat greșit bugetul, așa că nu au putut filma sau edita o scenă finală”. A doua oară, te gândești că producătorii români chiar au mari probleme de gestionare a bugetului. După un timp, îți dai seama că aceasta este doar o regulă generală, un stil, și te obișnuiești.

Pentru mine, care iubesc filmele în care nu înțelegi totul decât la sfârșit, în timpul scenei finale (i.e. Memento, Lucky number Slevin, The number 23, Fight Club, etc.), mi-a fost foarte greu să accept acest lucru la început. Dar, așa cum am spus deja, după un timp te obișnuiești. De fapt, poate că este tot legat de primul punct din articol, poate că nu există un final specific pentru că nici în viața reală nu există așa ceva (cu excepția cazului în care mori, dar în film eroii nu sunt morți pentru că nu există un final, it’s never ending).

Acestea sunt cele trei lucruri care m-au marcat până acum în cinematografia românească. Desigur, aceasta este doar o părere personală, care se va schimba în viitor (poate). În orice caz, m-ar interesa să știu dacă sunteți de acord sau nu, sau dacă mai aveți ceva de adăugat, așa că nu ezitați să lăsați un comentariu! Și pentru a-i răsplăti pe cei mai curajoși dintre voi care s-au chinuit să citească până la capăt, mai jos sunt titlurile filmelor care mi-au plăcut cel mai mult până acum (este posibil ca unele dintre ele să nu le fi văzut încă).

2 filme care au o adevărată scenă finală: „Secretul fericirii” (2018) și „Și caii sunt verzi pe pereți” (2012). (Deși am mai spus că multe filme românești nu au finaluri, există și excepții, iar acestea două sunt chiar captivante.)

2 filme despre străzile din București, taxiuri și, mai ales, omenie : „Taximetriști” (2023) și „Bucharest non stop” (2015). (Pentru că îmi iubesc orașul meu, București, și pentru că omul este un animal fascinant.)

2 filme despre dragoste : „Buna ce faci” (2010) și „Puzzle” (2013). (Sau cum se naște, moare și se transformă iubirea.)

2 comedii : „Miami Bici” (2020) și „Teambuilding” (2022). (Sincer să fiu, nu credeam că voi râde atât de mult la aceste filme (și probabil că nu aș fi râs atât de mult dacă ar fi fost comedii franțuzești similare). Dar aceste filme tratează cultura și limba română cu mult umor. Scena mea preferată? În Miami Bici, când unul dintre cei doi protagoniști traduce în engleză insultele proferate în română de prietenul său. Te face să realizezi cât de alambicate și complicate de tradus sunt insultele românești.)

2 filme despre corupția în România: „De ce eu?” (2015) și „Oameni de treabă” (2022). (Din păcate, sfârșitul comunismului nu a pus capăt corupției în România, dar a vorbi despre ea este deja un pas spre găsirea unei soluții.)

3 filme despre dificultățile în România  în timpul perioadei comuniste (și despre persecuția anumitor categorii de populație) : „Hawaii” (2017); „Între chin si amin” (2019); și  „Quod Erat Demonstrandum” (2013). (Evitați să vă uitați singur acasă, seara,mai ales dacă sunteți deprimat. Sau vă puteți uita la Miami Bici imediat după aceea pentru a vă simți mai bine.)

Alte câteva filme care merită văzute, dacă aveți timp: „Balanța” (1992); „Nunta mută” (2008); „Dimineața care nu se va sfârși” (2016),  „Ghinionistul” (2017); „Un pas în urma serafimilor” (2017); „Coborâm la prima” (2018), „Legături bolnăvicioase” (bine, trebuie să recunosc că am un mare crush pentru Maria Popistașu…).

Vă mulțumesc că ați citit acest articol, iar dacă vreți să descoperiți cum o artistă  a adus arta mai aproape de oameni, vă invit să citiți articolul despre Lorena Paloșanu.